Fondul de vânătoare – are o suprafaţă de 5010 ha. Elevii participă în cadrul orelor de cultura vânatului la recoltarea şi administrarea hranei complementare a vânatului, la evaluarea efectivelor de vânat, iar în cadrul vânătorilor colective ca gonaci. Vânatul recoltat, după ce este testat veterinar este introdus ca hrana pentru elevi.         

Pisica sălbatică (Felix silvestris)

Deşi din cauza scăderii drastice a efectivelor speciei în Europa a fost necesară interzicerea împuşcării acesteia prin Convenţii Internaţionale, reflectate întocmai în legislaţia naţională, în România sunt întâlnite în prezent peste 10.000 exemplare, răspândite din zona de munte până pe malul mării. Ducând o viaţă extrem de discretă, se presupune că însaşi efectivele menţionate sunt subestimate.
Deoarece a devenit dăunătoare în multe zone cu vânat mic, anual trebuie extras, prin vânătoare, un anumit surplus populaţional, dimensionat după experienţa anilor precedenţi şi evoluţia efectivelor.
Extragerea acestui surplus populaţional în cazul pisicii sălbatice se face mai mult întâmplător, cu ocazia goanelor efectuate la vânat mic sau la pândă. Se poate împuşca însă şi sistematic, prin pândă la vizuini şi, mult mai spectaculos, cu câinii de vizuină.
Pentru România, pisica sălbatică reprezintă încă un motiv de binemeritată mândrie naţională, deoarece deţine, încă din 1967, un foarte greu egalabil record mondial la craniu, de 21,40 puncte C.I.C. Marea majoritate a craniilor, îndeosebi de cotoi de peste 2-3 ani, întrunesc punctajul minim necesar medaliei de aur.

 

Căpriorul (Capreolus capreolus L.)

Căpriorul reprezintă o specie mult mai comună, întâlnită din pădurile de munte, până în Delta Dunării, cu o densitate sporită în zona de dealuri, de coline şi de câmpie. Vigurozitatea exemplarelor întâlnite şi mărimea trofeelor dobândite exclusiv din terenul liber, de la exemplare sălbatice ajutorate cu hrana complementară doar în perioada critică de iarnă, denotă, ca şi în cazul cerbului, un fond genetic de o excepţională valoare.
Recordul naţional de 211,67 puncte C.I.C., omologat la Marsilia în 1977, provine din sudul ţării, dintr-o zonă de câmpie aridă, întreruptă pe alocuri de ravene împădurite. Trofee puternice, de peste 150 puncte C.I.C., se obţin însă frecvent şi din zona de podişuri şi dealuri medii, localizate în sudul, vestul şi centrul ţării, precum şi în Lunca Dunării şi în insulele cuprinse între braţele acesteia.
Sezonul de vânătoare la căpriori masculi este deschis între 15 mai şi 15 septembrie, iar la femele între 1 septembrie şi 15 februarie. Metodele de vânătoare admise sunt pânda şi dibuitul, cu sau fără chemătoare. Goana este interzisă la această specie, ca de altfel şi vânarea cu câini mânători.
Indiferent de sex, anotimp şi metodă de vânătoare, la căprior nu se poate trage decât cu proiectil unic, admise fiind şi armele lise şi armele cu glonţ de la calibrul 5,6x43 în sus.

 

Mistreţul (Sus scrofa T.)

Este una dintre speciile cu cea mai pronunţată plasticitate ecologică din România, motiv pentru care se întâlneşte din golul alpin până pe malul mării, cu densităţi remarcabile în zona făgetelor, gorunetelor şi stejeretelor, dar şi în câmpie, în Lunca şi în Delta Dunării. În astfel de locuri cu concentrări masive de mistreţi, se pot organiza partide senzaţionale de vânătoare la goană, cu sau fără câini hărţuitori, unice prin rezultat şi spectaculozitate. Dibuitul pe înserat, cu scurte răgazuri de pândă, şi pânda la trecători se practică mai rar. Mai nou, ca urmare a unor cereri exprese ale vânătorilor străini, se practică pânda la locurile de hrănire, mai comodă şi mai sigură, dar criticabilă din punct de vedere al sportivităţii şi al posibilităţii de extragere cu prioritate a exemplarelor dominante care ar trebui lăsate să procreeze.
Astfel de exemplare, care depăşesc frecvent 200 de kg în cazul vierilor, uneori chiar 300 de kg, cu colţi armă mai lungi de 22-25 cm, sunt însă cele care au dus faima vierilor din Carpaţi şi atrag irezistibil vânătorii pasionaţi. De aceea, metodele sunt alese, de la caz la caz, în funcţie de posibilităţi şi de preferinţele vânătorilor.
Perioada admisă pentru vânare este relativ lungă, de la 1 august până la 15 februarie, cu un interval optim cuprins între 15 octombrie şi 15 decembrie, când împerecherea se intensifică, iar vierii solitari părăsesc ascunzişurile şi vin la ciurde.
Armele admise pentru vânarea mistreţilor în România sunt fie lise cu proiectil unic, fie cu glonţ de la calibrul 6,5x57 în sus.
În România, recordul naţional de 144 puncte C.I.C. nu a fost doborât din 1980, dar nu este deloc exclus un astfel de eveniment cinegetic, deoarece sunt relativ frecvent dobândiţi mistreţi cu colţi de peste 130-135 şi chiar 140 puncte C.I.C.

 

Vulpea (Vulpes vulpes L.)

Se întâlneşte cu mare frecvenţă în România, din golul de munte până pe malul Mării Negre. La vânătorile organizate cu goană, atât la vânatul mare, cât şi la cel mic, constituie o apariţie absolut normală. Se poate vâna însă şi la dibuit, şi la pândă, şi cu câini special dresaţi la vizuină şi cu câini gonitori. Existând în efective mari, fiind foarte prolifică şi considerată factorul principal al vehiculării rabiei se impune a fi ţinută atent sub control ca efective, cu arma de vânătoare, pe tot parcursul anului. Recordul naţional la craniu de vulpe atinge 25,30 puncte C.I.C., comparativ cu recordul mondial de 28,03 puncte C.I.C.

 

Iepurele (Lepus europaeus L.)

Cu toată presiunea exercitată de prădători asupra speciei, iepurele rămâne totuşi cel mai frecvent vânat, prezent pe întreg teritoriul ţării, cu o densitate maximă în zona de câmpie. Din 1990, datorită îmbunătăţirii condiţiilor de mediu, efectivele acestuia sunt în continuu progres.
Pe bună dreptate, specia este considerată cea mai comună şi cea mai accesibilă vânătorilor în tot sezonul de vânătoare, deschis între 1 noiembrie şi 31 ianuarie.
Se poate vâna la goană, în câmp şi la pădure, la sărite sau cu câinele de aret. Deşi ocaziile abundă şi vânătoarea de iepuri riscă să devină puţin sportivă, ea poate fi practicată în aşa fel încât să rămână interesantă şi atractivă chiar şi pentru vânătorii cei mai pretenţioşi.

 

Fazanul (Phasianus colchicus L.)

A fost introdus în România de foarte multă vreme mai înainte de anul 1500 în vestul Transilvaniei şi după 1900 în sudul ţării. Acum poate fi considerată ca specie naturalizată, aşadar autopropagativă, în toată zona de câmpie, de coline şi de dealuri joase din ţară. Efectivele sale sunt în uşoară scădere, afectate fiind de prezenţa prădătorilor, de iernile grele şi de greşeala de a vâna şi găinile.
Pentru sporirea densităţii fazanilor din libertate, sunt încă necesare populări periodice cu pui proveniţi din fazanerii, în care se urmăreşte atât conservarea caracterului sălbatic al reproducătorilor cât şi adaptarea timpurie a puilor la condiţiile din libertate, aşa încât populările să reuşească, iar puii să se poată adapta perfect condiţiilor de mediu mai înainte de deschiderea sezonului de vânătoare.
Acest sezon de vânătoare ţine de la 1 octombrie până la 28 februarie, iar vânarea fazanilor este admisă cu câinele de aret, la sărite şi la goană, după preferinţele vânătorilor.